noiembrie

timpul se împarte în
soare amorțit în ritm
bătut de gene
care prelinge noaptea
în golul din retină
și acoperă
ultimul cer
care așteaptă
să plouă


e doar frig
și arde luna-n mijlocul pieptului.

Ecou

E exact
momentul ăla când
îți dai seama că păstrezi
în pântec mai mult gol decât poți îmbrăca.

fix

e ca atunci când vrei să urli
dar ai trei lumi înecate:
una care vede prin tine
furie albă, împinsă-n colțuri
și tăcere

toate se uită 
ca și când ar ști din coada ochiului
cum zâmbești la lună
într-o mare de noapte 
fără să știi să-noți

e fix ca atunci când vrei să urli
și-nghiți în sec
să nu te pierzi cu totul. 

Roșu

Sunt noduri
mii
micuțe
care-ți stau în vârf de gene
ca și cum s-ar strânge-n ele
secul mușcat din buze
seceta de la poalele ochilor
și scâncetul din margini de gingii

de s-ar strânge-n ele
ar fi noapte
mâncată de ploi
și apăsată-n vintre
să doară și ce a mai rămas din gol. 

Ea

E ciudat să-ți găsești locul pentru patru minute și 47 de secunde.
Să treci prin cortină de ploaie, să devii ploaie.
În gol.

.pmit

Știi unde începe timpul?

În aortă.
Când simți că se dislocă temeri,
suflet,
dor,
dar mai ales furie
supurează din toate îmbinările
de parcă i s-a hrănit nimicul
care
se dilată-
n ochi,
arde prin pori
și
se-ascunde-n negru

Sunt pași pe care
i-am strivit oarbă
cu pumnii încleștați
și buze crăpate

îmi miros urmele
până-mi pierd căldura

au fost gânduri
acum sunt tenebre
și furie
închisă-n
aortă


____________
ca o cameră de luat vederi. pe beznă. fără infraroșu

pendul.

mi-e atât,
dar atât
de
dor
de tine...

cel mai frumos om.

______________
e acolo tot timpul.

brațe.

somn.

suflet.

miopie

e amuzant cum umbrele 

se dezbracă de noapte,

mi se lipesc de tălpi

și-mi numără pașii

ca nu cumva

să-mi piardă

urma

când soarele fuge-n asfințit. 

apoi

se-nghesuie mioape

în restul de suflet,

respirându-mi pielea

fără contur. 

_____________

ecou. 

criterii de selecție.

doi ochi miopi,

două brațe goale,

gene mâncate de scrum,

buze crestate de soare,

larmă-n gânduri

și unghii roase din carne.

te văd în oglindă

și parcă nu sunt. 

racordaj.

nu-i nimic.

praful adapă genele cu vid,

se scutură de mine

și-mi adoarme pe stern.

doar

ochii-și deschid pupilele în mijlocul gândurilor

și se hlizesc ironic la handicapul timpului,

în timp ce
oasele se strâng în ghem

și-mi cuibăresc în cioturi negrul nopții.

s-a ales praful

cu mine.

_________________________
de mult nu mai e despre tine.

ironia sorții.

Ce facem cu spațiile închise?

cu ce hrănim pereții

când ferestrele rămân fără lumină,

când tavanul îmi atinge tălpile

și-mi zgârie pielea cu ultimele rugăminți?

cu ce-mi susțin zidurile,

când ecourile îmi apasă tâmplele,

când podeaua-și privește griul scăldat în ploi

și-mi împinge-n colțuri resturi de suflet?

ce faci

când nimicul mi se cuibărește-n brațe

și-mi roade cioturile de zâmbet?

ce fac?

mut III.

1

2

2,3

mi-au scăpat unghiile în piele

2,5

mi-am adunat golurile și-am prelins în mare

ploile din colț de ochi

2,7

mi-am stins oftatul cu ultima gură de lună

și-am așteptat ca soarele să-și strângă razele-n mijlocul pieptului

cât să lumineze-n capăt de lume.

2,9

pleoapele și-au pierdut plumbul

și și-au așternut în vârf de gene strigătul nopții

3.

mi-am înecat cerul. 

solstițiu în privire.

capilarele apatice își caută

locul în uitare.

se hlizesc la urmele din piele

și nu-nțeleg cum cerul

se-ncăpățânează

să-și înfigă unghiile

în colțuri de soare,

având scuza

perfectă

îngropată-n amintiri.

noroc cu timpul

ramificat în gene,

care-mi astâmpără

setea de nori,

așternuți în fiori,

pornind din mediastin. 

aramă.

vârfuri de gene prinse-n piele

gravează

somnul 

pierdut odată

cu cerul.

roua-mi strânge resturile

în stern

și-mi astâmpără

gândurile amorțite

în ventricule.

iar

stropii se leagă

în cioturi

și-mi înghit

golul din clavicule.

alungându-mi teama

născută-n omoplați,

nimicul și-a pierdut locul

de sub epidermă

și se zbate-n pori.

nu-i cer să rămână,

doar aripi

să sper. 

refren.

se-nchid cuvintele

în larmă:

abia le-nțeleg,

abia le simt oftatul

ascuns în semne de-ntrebare.

nu-i nimic să-aline neștirea

găsită-n spații,

nimic să-alunge suspensia din tăceri.

punctul e doar amintirea scuzelor îngânate

în gând.

______________

uneori mă mir/mi-e milă. 

Previzibil

s-a stins lumina.

mă foiesc pe scaun

și-aștept ca întunericul

să-mi strângă claviculele

cu brațe-nghețate.

îmi lipesc tălpile de podea

să-l simt cum se zbate

căutându-mi umbra

furându-mi din timp.

îi miros plăcerea din sudoare

și-i ascult tăcerea

mușcată de nesiguranță

lipsită de viață

îl regăsesc

abia în golul din privire.

am stins lumina. 

______________

ha.

a mea.

știi cum s-ar vedea lumea din interior?

uneori avidă după soare,

alteori goală,

temătoare,

așteptând ca ploaia să o trezească

din iluzia morții.

dar cel mai adesea

nesigură,

pentru că timpul îi scapă printre degete,

pentru că mintea-i joacă feste

și inima se răsfață în zațul trecutului.

nu, nu mă-nțelege greșit...

nu-i amară.

ci

e servită cu o plăcere

de-un masochism asumat,

în contextul ăsta abia controlat.

știi cum s-ar vedea lumea din exterior?

deloc. 

Ca să adormi...

hai să-ți spun povestea cerului:

mințea pe pământ

că noaptea nu-i aparține,

că stelele-l alungă

ca luna să-și desfete orgoliul

cu trecerea timpului.

mințea

în timp ce norii i se strângeau 

în coșul pieptului

și-l priveau resemnați

în alb înghețat,

în ploi deșteptate-n sevraj.

ceru-și mințea

așteptarea

cu albastrul senin

din privire,

în timp ce viermii-i mișunau prin vintre.

de atunci

se tot lasă înghițit de anotimp

și nu mai simte,

cum cu fiecare clipă ce trece

tot pe el se minte. 

hai să-ți spun povestea cerului.

Care cer?

_______________________

la margine...

inventar

rămân urme
reci,

șoapte stinse

și haos în gene.

rămân 

două brațe

amputate

și amar în piele.

(mă) strâng

resturi de cer

și 

(îmi) rămân

goală. 

_____________

fragmentat.