ironia sorții.

Ce facem cu spațiile închise?

cu ce hrănim pereții

când ferestrele rămân fără lumină,

când tavanul îmi atinge tălpile

și-mi zgârie pielea cu ultimele rugăminți?

cu ce-mi susțin zidurile,

când ecourile îmi apasă tâmplele,

când podeaua-și privește griul scăldat în ploi

și-mi împinge-n colțuri resturi de suflet?

ce faci

când nimicul mi se cuibărește-n brațe

și-mi roade cioturile de zâmbet?

ce fac?

a mea.

știi cum s-ar vedea lumea din interior?

uneori avidă după soare,

alteori goală,

temătoare,

așteptând ca ploaia să o trezească

din iluzia morții.

dar cel mai adesea

nesigură,

pentru că timpul îi scapă printre degete,

pentru că mintea-i joacă feste

și inima se răsfață în zațul trecutului.

nu, nu mă-nțelege greșit...

nu-i amară.

ci

e servită cu o plăcere

de-un masochism asumat,

în contextul ăsta abia controlat.

știi cum s-ar vedea lumea din exterior?

deloc. 

incognito.

dincolo de greutatea pleoapelor,

dincolo de tremurul din voce,

dincolo de goana din tăcere,

se zbate un gând.

și-l leg de capete, 

îl arunc în uitare,

revine-nsetat,

îl calc în picioare.

îl dezleg,

îl ascult,

îl sufoc

cu dor 

și dispare.

degeaba.

se hrănește din goană, 

și se-ascunde-n tăcere,

îmi cutremură pleoapele

când îmi curge prin vene.

__________________

în derivă.

deșert.

cum să lași timpul
să-nghită din stropii de uitare
când tu
aștepți însetat
noaptea
să mai auzi o dată
strigătul nebun
al cerului rupt în două?
cum?
când ți se lipesc genele,
ți se usucă pleoapele
în așteptarea lor.

noaptea doare,
cerul moare.

ți-e dor.

Gol.

și e atât de ciudat
cum timpul parcă stă în loc
și rabdă,
și-ascultă
temeri
ruginite,
pitite
adânc
în mijlocul pieptului.

și-apasă,
și-apasă,
aerul să iasă,
durerea să rămână
lipită de stern.

_____________________
poate se va deschide cerul. poate.