vârfuri de gene prinse-n piele
gravează
somnul
pierdut odată
cu cerul.
roua-mi strânge resturile
în stern
și-mi astâmpără
gândurile amorțite
în ventricule.
iar
stropii se leagă
în cioturi
și-mi înghit
golul din clavicule.
alungându-mi teama
născută-n omoplați,
nimicul și-a pierdut locul
de sub epidermă
și se zbate-n pori.
nu-i cer să rămână,
doar aripi
să sper.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu