mut III.

1

2

2,3

mi-au scăpat unghiile în piele

2,5

mi-am adunat golurile și-am prelins în mare

ploile din colț de ochi

2,7

mi-am stins oftatul cu ultima gură de lună

și-am așteptat ca soarele să-și strângă razele-n mijlocul pieptului

cât să lumineze-n capăt de lume.

2,9

pleoapele și-au pierdut plumbul

și și-au așternut în vârf de gene strigătul nopții

3.

mi-am înecat cerul. 

solstițiu în privire.

capilarele apatice își caută

locul în uitare.

se hlizesc la urmele din piele

și nu-nțeleg cum cerul

se-ncăpățânează

să-și înfigă unghiile

în colțuri de soare,

având scuza

perfectă

îngropată-n amintiri.

noroc cu timpul

ramificat în gene,

care-mi astâmpără

setea de nori,

așternuți în fiori,

pornind din mediastin. 

aramă.

vârfuri de gene prinse-n piele

gravează

somnul 

pierdut odată

cu cerul.

roua-mi strânge resturile

în stern

și-mi astâmpără

gândurile amorțite

în ventricule.

iar

stropii se leagă

în cioturi

și-mi înghit

golul din clavicule.

alungându-mi teama

născută-n omoplați,

nimicul și-a pierdut locul

de sub epidermă

și se zbate-n pori.

nu-i cer să rămână,

doar aripi

să sper. 

refren.

se-nchid cuvintele

în larmă:

abia le-nțeleg,

abia le simt oftatul

ascuns în semne de-ntrebare.

nu-i nimic să-aline neștirea

găsită-n spații,

nimic să-alunge suspensia din tăceri.

punctul e doar amintirea scuzelor îngânate

în gând.

______________

uneori mă mir/mi-e milă. 

Previzibil

s-a stins lumina.

mă foiesc pe scaun

și-aștept ca întunericul

să-mi strângă claviculele

cu brațe-nghețate.

îmi lipesc tălpile de podea

să-l simt cum se zbate

căutându-mi umbra

furându-mi din timp.

îi miros plăcerea din sudoare

și-i ascult tăcerea

mușcată de nesiguranță

lipsită de viață

îl regăsesc

abia în golul din privire.

am stins lumina. 

______________

ha.

a mea.

știi cum s-ar vedea lumea din interior?

uneori avidă după soare,

alteori goală,

temătoare,

așteptând ca ploaia să o trezească

din iluzia morții.

dar cel mai adesea

nesigură,

pentru că timpul îi scapă printre degete,

pentru că mintea-i joacă feste

și inima se răsfață în zațul trecutului.

nu, nu mă-nțelege greșit...

nu-i amară.

ci

e servită cu o plăcere

de-un masochism asumat,

în contextul ăsta abia controlat.

știi cum s-ar vedea lumea din exterior?

deloc.