noiembrie

timpul se împarte în
soare amorțit în ritm
bătut de gene
care prelinge noaptea
în golul din retină
și acoperă
ultimul cer
care așteaptă
să plouă


e doar frig
și arde luna-n mijlocul pieptului.

Ecou

E exact
momentul ăla când
îți dai seama că păstrezi
în pântec mai mult gol decât poți îmbrăca.

fix

e ca atunci când vrei să urli
dar ai trei lumi înecate:
una care vede prin tine
furie albă, împinsă-n colțuri
și tăcere

toate se uită 
ca și când ar ști din coada ochiului
cum zâmbești la lună
într-o mare de noapte 
fără să știi să-noți

e fix ca atunci când vrei să urli
și-nghiți în sec
să nu te pierzi cu totul. 

Roșu

Sunt noduri
mii
micuțe
care-ți stau în vârf de gene
ca și cum s-ar strânge-n ele
secul mușcat din buze
seceta de la poalele ochilor
și scâncetul din margini de gingii

de s-ar strânge-n ele
ar fi noapte
mâncată de ploi
și apăsată-n vintre
să doară și ce a mai rămas din gol. 

Ea

E ciudat să-ți găsești locul pentru patru minute și 47 de secunde.
Să treci prin cortină de ploaie, să devii ploaie.
În gol.